separator-33

Nu stiu cine sunt, dar în toate visele mele cele mai frumoase, încă din copilărie, am visat că voi fi pictor.

Și azi cele mai frumoase vise și cele mai mari dorinți ale mele sunt aceleași și anume, să devin pictor.

Niciodată nu voi visa ceva mai frumos.

separator-33

           M-am născut la Ludus (Ardealul de mijloc) pe 13 August 1953. Tatăl meu, un împiegat de mișcare, avea un scris de mână atât de frumos încât mașinile de scris ale epocii ar fi putut învăța multe de la el. Talentul său la desen și în special cel la scris au fost demonstrate, din 1956 până în 1964, în închisorile comuniste, unde copia poezii pe tălpile de lemn ale pantofilor.
            Prima mea întâlnire cu pictura și chipul lui Dumnezeu a venit devreme; aveam cam trei ani când am mers cu bunica mea la biserică, pentru a-l implora pe Dumnezeu să-mi aducă tatăl înapoi. În acei ani mi-am umplut ochii și sufletul cu icoanele pictate pe pereții bisericii din deal, unde am și pictact câteva când aveam șase ani. Curând, când aveam aproape nouă ani, am vizitat muzeul de artă din Ardeal: la Cluj, maeștrii picturii românești: Grigorescu, Luchian, Andreescu – la Sibiu, cei ai lumii întregi: Rembrandt, El Greco. Andreescu mi-a oferit melancolia, El Greco visul de înălțare, de a înfrânge păcatul prin Artă și Dragoste, visul izbăvirii. Amândoi mi-au rămas în suflet pentru totdeauna ca maeștrii ai Eternității. Când am fost în stare să îi înțeleg, am devenit pictor. Anii de școală generală și cei de la Institutul de Artă “Ion Andreescu” s-au contopit ca floarea soarelui la sfârșit de vară, lăsând în loc de petale aurii și tinere, ruginitul grâului secerat, al movilitelor de tărâță ca piramidele nemuritoare ale toamnei vântoase și melancolice. Deoarece culorile toamnei m-au fascinat mereu, nuanțele sale mi-au oferit sentimentul de împlinire al seceratului calm, tăcut, fără stridente sau gemete, dar și frica de a nu mă trece prea repede, de a nu mă detașa de creangă înainte de secerare.
          Totul ardea atunci în mine: bucurie și durere, tristețe și fericire. Toate au durat o secundă sau o eternitate. Vremea primei mele cămăși albe a sosit, când am intrat în societate, temător, excitat și fericit ca un învățăcel care se vrea maestru. Se întâmpla în 1973, la galeria Institutului de Medicină Cluj, prima mea expoziție individuală de pictură. După aceasta, expozițiile mele au continuat la fel cum o ploaie de toamnă o urmează pe alta și soarele între două ploi mi-au umplut studioul cu tablouri și m-a împins să le găsesc loc în sufletele și casele oamenilor pentru care erau pictate. Nu mai erau doar simple obiecte, ci bucăți arzânde din sufletul meu, născute pentru a fi purtate în suflet. Am înțeles atunci secretul acestor cuvinte: “Pentru că Tu ești Unicul care oferă și se oferă pe Sine, Iisus Christos, Dumnezeul nostru.”
            A venit Decembrie 1989 și eram în Timișoara. Orașul nostru amintea de visul și sfatul lui El Greco, că Dumnezeu a coborât în mijlocul orașului și al oamenilor, salvându-ne. Din nefericire El a luat pe cei mai inocenți, temători de El, cei liberi să zboare spre Eternitate. Ne amintim de ei în fiecare Decembrie, iar martiriul lor nu a fost în van.
            La începutul lui ianuarie 1990 am pictat tablouri imense pe pânză și lemn în fața Catedralei, pe urmele tancurilor și ale trupurilor tinere zdrobite, iar acele tablouri au rămas acolo mai multe luni, nemaifiind numai ale mele. Era Altarul celor iertați pentru libertate, celor plecați dintre noi prea repede.  Împreună cu un grup de scriitori și poeți am fondat “Timișoara”, primul ziar liber al Timișoarei, un simbol al speranței și salvării. Era deceniul când am plecat prima oară din țară, când am vizitat muzeele lumii și am expus în multe Săli și muzee: Amsterdam (1992 – City Hall), Lyon (1994 – muzeul Bazilicii Notre Dame). Au fost primele expoziții când am avut un sentiment că lumea este una pentru toți, că Dragostea si Arta vor triumfa mereu.

Mihai Teodor Olteanu

separator-33

           De dimineată până noaptea visez tablouri, le așez cu grijă într-un loc anume, le țin acolo câteva zile, apoi în câteva clipe iau culorile, câteva pensule vechi și știrbe și dintr-o dată tablourile visate se transformă în realitate, iar eu mă mir cât de repede s-au pictat. O mare doamnă a scrisului românesc Doina Uricariu scria despre mine la câteva zile după ce m-a vazut prima oara că pictez la fel cum respir.